De ceva vreme, ma tot lupt cu tristetea, o lupta dreapta care uneori nu pare sa aiba sorti de izbanda. Sunt zile in care simt cum ma inconjoara si ma cuprinde in bratele ei reci, si ma zbat, inarmat cu un zambet fals. Ma simt atunci ca un copil imbracat in uniforma de soldat, infruntand-o cu mult curaj si cu o sabie de lemn. Sabia nu are tais, ba mai mult, se rupe la fiecare lovitura.
Alteori incerc sa o inving la jocuri. De exemplu, ne jucam "De-a v-ati ascunselea", ma inghesui in cele mai intunecate colturi, inchid si ochii, si tot reuseste sa ma gaseasca. La sah reusesc uneori sa o mai inving. Nu poate sa-mi anticipeze toate zambetele.
Norii si frigul de afara, ii dau insa mai multa putere. Parca se hraneste cu vremea asta mohorata. Urmeaza lupte mult mai crancene, dar nu imi pasa. Nu am de gand sa cedez fara lupta, si o sa lupt pana la ultima picatura de speranta.