...

Am stat o vreme pe geam si m-am uitat cum ploua. Mii, zeci de mii, foarte mulţi stropi, picuri, mari, mici, unii cad grăbindu-se la pământ, alţii plutesc un pic şi se scurg apoi pe cate o frunza blând, ca o mângâiere.
Lumina din spatele meu se reflectă în stropii mai apropiaţi. Ii aureşte. Ii face preţioşi pentru un moment, iar eu încerc să îi urmăresc, încerc, poate îmi văd reflexia în ei.
Nu prea reuşesc, dar, oricât aş încerca să mă văd pe mine în stropi, tot la tine mă duce gândul, parca tot pe tine te caut în stropii aceia. Sau, poate as vrea sa fim doi stropi de ploaie in acele milioane, să ne naştem din nori, să ne unim în zbor, apoi să ne contopim cu pământul şi să urcam iarăşi cu aburii ce se ridica după ploaie, eliberaţi de orice griji şi probleme, şi să ajungem iarăşi nori, să fim noi ploaia în care dansăm... sau care ne sărută pe buzele fierbinţi...